Introducere - Criminali în serie
Fascinaţia
Charles Manson a beneficiat de un adevărat cult al personalităţii, care s-a întins mult dincolo de rămăşiţele „familiei” sale imediate , aşa încât tinerii de azi, nenăscuţi încă la vremea cazurilor Tate si La Bianca, îşi formează propriile găşti în spiritul „tribului” lui Manson,
În 1977, când David Berkowitz a fost identificat drept ucigaşul în serie denumit şi „ Fiul lui Sam ”, apartamentul lui din districtul new-yorkez Yonkers a fost complet devalizat de vânătorii de suvenire, în căutarea lor disperată după vreo amintire a criminalului care devenise deja celebru, în cele din urmă, proprietarul casei, în încercarea de a descuraja chilipirgiii, a fost obligat să schimbe numărul străzii pe care se afla blocul, de la 24 la 42.
În Anglia, modesta casă din Hattersley care a fost căminul celebrilor „ Moors Murderers ”, Ian Brady şi Myra Hindley , a trebuit să fie demolată din pricina unui veritabil si constant pelerinaj.
Această fascinaţie nu este valabilă numai în cazul asasinilor reali. Ea se aplică, într-o măsură incredibil de mare, şi monştrilor născuţi din ficţiune.
E semnificativ, poate, că, în acelaşi timp în care Jeffrey Dahmer îşi măcelărea si îşi mânca victimele în Milwaukee, iar Nikolai Giumagaliev făcea acelaşi lucru în Kazahstan, doctorul Hannibal Lecter , un imaginar multiucigaş şi canibal, se bucura de o celebritate internaţională datorită filmului Tăcerea mieilor, realizat după romanul lui Thomas Harris . Pelicula, departe de a fi unul din acele filme de autor, făcute cu buget mic, s-a dovedit a avea un succes imens. Numai în Marea Britanic, de exemplu, ea a reuşit să depăşească în primele două zile toate recordurile anterioare ale box-office-ului, ceea ce l-a şi determinat pe un critic să pună întrebarea: De când a devenit un ucigaş în serie un erou îndrăgit ??
Acest gen de ucigaşi nu constituie ceva nou pentru forţele de poliţie; într-adevăr, poate cel mai cunoscut si controversat criminal din istorie a fost modelul de sadic sexual şi de ucigaş în serie denumit „Jack Spintecătorul”. Relativ recentă, însă, este identificarea unor tipuri noi si din ce în ce mai numeroase de ucigaşi care omoară, în aparenţă, la întâmplare si fără motiv. Tocmai aceste caracteristici constituie cea mai mare ameninţare pentru societate.
În cazul crimelor, se obişnuieşte ca victima să fie clasificată în funcţie de un mobil clar identificabil, cum ar fi, de exemplu, că aceasta deţinea ceva râvnit de asasin, că se afla în conflict cu el sau că îi fusese necredincioasă etc. Pentru asasinul în serie, „ motivul ” se află atât de adânc înrădăcinat în psihicul său, încât victima trebuie să aparţină unui anumit gen, de exemplu, să poată fi inclusă într-o categorie largă de persoane, ca femeile sau copiii, şi /sau să se afle în locul nepotrivit la momentul nepotrivit.
E adevărat, însă, că unii criminali în serie îşi selectează cu precizie victimele. De exemplu, Joseph Medley ucidea numai femei roşcate. Ramiro Artieda omora numai fete care „arătau ca” logodnica ce-l abandonase. Complicaţiile se nasc atunci când, datorită incapacităţii unui criminal de a-i identifica pe membrii grupului său de ţinte, acesta ajunge la atacuri cvasi-întâmplătoare. Īn ciuda afirmaţiei că nu făcea decât să cureţe străzile de prosti tuate, Peter Sutcliffe primejduia viaţa tuturor femeilor care se aflau întâmplător afară noaptea, atacând si omorând o serie întreagă, chiar dacă nu erau prostituate.
Prin urmare, fiecare fiinţă umană poate deveni victima potenţială a unui asasin, împotriva căruia nu există nici o armă de protecţie, întrucât si mijloacele de investigare tradiţionale, bazate pe motive bine determinabile, sânt lipsite de eficacitate.
Examinând statisticile unui singur an, se poate obţine un tablou al aşa numiţilor „ ucigaşi necunoscuţi ”. Din surse neoficiale s-a aflat că, în orice moment, există în libertate peste o sută de criminali în serie, ei fiind cei vinovaţi de majoritatea asasinatelor nerezolvate (unele estimări ajung si la 66%). Dacă se adaugă numărul de victime cunoscute ale criminalilor în serie, se ajunge la concluzia că ucigaşii în serie asasinează anual între 3.500 şi 5.000 de persoane.
Date fiind aceste date alarmante, nu este surprinzător că a fost înfiinţată în cadrul FBI, Unitatea pentru Ştiinţe Comportamentale , cu scopul de a studia tehnicile asasinilor în serie şi a analiza, pornind de aici, modelele comportamentale ale ucigaşilor. În ansamblu se poate spune, însă, că efortul lor a dus dacă nu la nişte căi certe de identificare a criminalului în serie, atunci măcar la definirea unui set de elemente variabile pe care le deţine, parţial sau în întregime, un asemenea asasin şi care îl disting atât de criminalul accidental („ normal ”), cât si de alte categorii ale crimei, cum ar fi „ crima în masă ” sau „ crima teroristă ”.
Cu oarecare aproximaţie, „crima în masă” poate fi definită ca o acţiune în care un număr oarecare de per soane sânt ucise de un singur asasin într-un timp relativ scurt şi aproximativ în aceeaşi arie geografică. De exemplu, în 1977, Fred Cowan , un simpatizant nazist, s-a dus la fostul său loc de muncă din New Rochelle, New York, înarmat cu pistoale şi o puşcă semiautomată, si a tras în angajaţii negri şi evrei, ucigând patru dintre aceştia şi un poliţist. După ce a mai rănit alţi câţiva, s-a sinucis. Īn decembrie 1989, un bărbat îmbrăcat în costum de vânătoare, ducând cu el o carabină, a intrat într-o sală de cursuri a Universităţii din Montreal, Canada, a masacrat paisprezece femei, rănind încă o duzină, după care şi-a pus capăt zilelor. Motivul a fost pe cât de simplu, pe atât de terifiant: le ura pe „feministe”.
În ceea ce priveşte „crima teroristă” , asasinatele au loc într-o perioadă de timp oarecum mai lungă: ore sau zile. Īn august 1987, Michael Ryan , înarmat cu un pistol-mitra lieră Kalasnikov, a terorizat oraşul englez Hungerford, lăsând în urma lui şaptesprezece morţi (inclusiv propria sa mamă) si paisprezece răniţi. Ryan s-a împuşcat în timp ce era asediat în clădirea unei şcoli. Un post-scriptum sinistru la „Masacrul din Hungerford” s-a scris în 1989, când Robert Sartin , un psihopat care acţiona după cum „îi dicta o voce”, a terorizat oraşul Monkseaton, Tyne and Wear. Sartin avea o admiraţie bolnăvicioasă pentru faptele „glorioase” ale lui Michael Ryan, şi se dusese în pelerinaj la Hungerford înainte de a se angaja în propria sa acţiune violentă.
În august 1991, au apărut ştiri despre un australian, pe nume Wade Frankum , care a înnebunit subit pe când se afla într-o zonă comercială din Sydney şi a împuşcat şapte persoane inocente înainte de a întoarce ţeava armei spre sine însuşi. Īn declaraţia pe care a dat-o şeful poliţiei, însărcinat cu acest caz, el a exprimat sentimentele de uluială şi frustrare pe care le încercăm cu toţii când ne confruntăm cu asemenea măceluri lipsite de noimă : „E o scenă cumplită; nu pare să existe vreun motiv sau vreo logică într-un asemenea masacru”.
O caracteristică notabilă, atât a criminalului în masă, cât şi a celui terorist, este relativa lui indiferenţă faţă de preocuparea de a scăpa de consecinţele gestului său, sau faţă de siguranţa personală, în mod frecvent, acest gen de ucigaşi se sinucide. Psihologul Elliott Leyton afirmă despre asasinul în masă că „el nu mai vrea să trăiască, iar crimele lui constituie urma lăsată după sinucidere”.
Crima în serie câteva caracteristici
Ucigaşul în serie are câteva trăsături aparte si distinctive, dintre care le vom descrie mai jos pe principalele sase:
1. Crimele se repetă („în serie”), petrecându-se cu frec venţă mai mare sau mai mică, adeseori crescând ca număr, după o perioadă de timp ce poate însemna chiar ani de zile ; ele continuă până când asasinul este prins, sau până când moare sau, la rândul său, este ucis.
Definiţia de mai sus reprezintă tiparul fundamental al asasinului în serie, care îl distinge de alte forme de ucigaş în serie. Este evident că nu există vreun număr predeterminat de victime de la care asasinul devine criminal în „serie” şi nici vreo frecvenţă stabilită a acestei activităţi macabre căreia i se aplică termenul de mai sus. Spre exemplificare, am inclus în carte cazul sud-africanului Ronald Cooper care, deşi a ucis o singură dată înainte de a fi arestat, a dezvăluit în jurnalul său un program extensiv si planificat cu grijă de ucidere a copiilor. Englezul William Burkitt şi-a înjunghiat trei concubine; prima în 1915, cea de-a doua în 1924 si cea de-a treia în 1939. Motivul acestor pauze lungi între omoruri a fost acela că Burkitt şi-a petrecut anii dintre ele în închisoare, iar, dacă n-ar fi fost întemniţat pe viaţă în urma ultimului asasinat, mai mult ca sigur că şirul lor ar fi continuat.
Această predispoziţie pentru crimă este deseori recunoscută chiar de ucigaş. Mulţi dintre ei, după ce au fost arestaţi, au mărturisit că ar fi continuat să ucidă dacă ar fi fost lăsaţi în libertate. William Banin , „ucigaşul de pe autostradă” din California, i-a declarat unui ziarist, după proces: „Nu mi-a pierit pofta de a ucide. Nu mă pot stăpâni să n-o fac.” William Heirens a atras atenţia asupra stării de profundă nefericire în care se afla când a scrijelit pe pereţii încăperii unde locuia victima : „Pentru numele lui Dumnezeu, prindeţi-mă înainte de a mai ucide pe cineva! Nu mă pot controla”.
Henry Lee Lucas , unul dintre cei mai „productivi” asasini, după propriile sale cuvinte, îşi cunoştea atât de bine comportamentul, încât, în momentul în care urma să fie eliberat din penitenciarul pentru nebuni, a avertizat autorităţile asupra pericolului acestui gest: „Le-am spus, înainte de a părăsi închisoarea, că o să ucid din nou. Le-am explicat si ce gen de crime aveam să comit, dar n-am fost crezut. Mi-au spus că aveam să ies de acolo indiferent dacă mi-ar fi plăcut sau nu. În ziua în care am plecat din închisoare, am început să ucid” . A continuat s-o facă până la arestarea sa, cu treisprezece de ani mai târziu.
Pentru cei mai mulţi criminali în serie, actul crimei , dublat adeseori de abuz sexual şi mutilare, constituie un motiv în sine. De exemplu, credinţa lui Ted Bundy era că actul de a ucide generează o asemenea senzaţie de plăcere pură şi că te „înalţă” din punct de vedere psihic atât de sus, încât ucigaşul este silit să omoare din nou. În plus, la fel ca în cazul stimulării prin alcool sau droguri, „doza” e din ce în ce mai mare. Aşa cum un alcoolic sau un drogat nu se va vindeca niciodată de patima lui dacă va avea acces liber la stimulent, tot aşa şi asasinul va continua în serie îndeletnicirea sa oribilă până ce, fie va muri, fie va fi omorât, sau până când va fi prins si înlăturat din societatea pe care o afectează.
2. La fel ca în cazul omuciderilor „normale”, crimele tind să se petreacă în relaţie de unu-la-unu.
Forma cea mai comună de omucidere este incidentul singular, prin care o persoană e omorâtă de o altă per- soană. Convenţional, criminologia clasifică acest gen de omoruri în două categorii:
I. „crima pasională” , comisă într-un moment de furie intensă sau de frustrare;
II. crima înfăptuită „cu sânge rece” , care se distinge printr-o premeditare atent motivată adeseori de spe ranţa unui câştig personal.
O dată atins obiectivul propus (eliminarea soţului necredincios, de exemplu, sau a deţinătorului unui obiect râvnit), nu există nici un motiv de a mai presupune că asa sinul va ucide din nou. Dintr-un studiu bazat pe statistica crimelor, se poate vedea că, o mare parte a omuciderilor au fost comise de persoane care se cunoşteau cu victima. Este uluitor că patruzeci şi opt la sută dintre victimele femei au fost omorâte de soţi sau amanţi (sau de foşti soţi sau amanţi). Cifra pentru victimele bărbaţi în aceeaşi situaţie e de numai zece la sută.
Există şi circumstanţe accidentale, în care un criminal în serie a ucis mai mult de o persoană într-un singur inci dent, adesea fiind vorba de membri ai aceleiaşi familii, ca si de o infracţiune complementară, cum ar fi hoţia. De exemplu, Peter Manuel , din Glasgow, si-a trecut în palmares două astfel de incidente - trei membri ai familiei Watt, împuşcaţi în timpul unui jaf în 1956, şi o crimă identică, împotriva familiei Smart, comisă doi ani mai târziu.
Însă cel mai răspândit scenariu pentru crima în serie, ca şi pentru omorul accidental, este cel pe cont propriu şi cu o singură victimă , în mare măsură, motivele unui ase menea scenariu sânt evidente, în mod clar, e mai „sigur” să lucrezi singur, în sensul că numai ucigaşul ştie despre crimă, si trebuie să ucizi o singură victimă, pentru că acest fapt reduce posibilitatea ca autorul crimei să primească r ipostă dură sau ca victima să scape. Mai mult, caracterul individualist al criminalului în serie face improbabilă situaţia în care el să fie capabil sau dornic de a-şi împărtăşi nevoile şi plăcerile altcuiva. Această concluzie reiese, în conformitate cu statisticile, din faptul că este foarte probabil că el duce o viaţă paralelă sub chipul unui salariat demn de încredere, onorabil cap de familie si bun vecin.
Cu toate acestea, surprinde frecvenţa cuplurilor, par tenerilor si grupurilor criminale, deşi în acest caz indivizii din care se compune perechea depind unul de altul. Şi totuşi, cerinţele de securitate, pe care ucigaşul singuratic le ştie ca fiind esenţiale, sânt satisfăcute.
Cuplurile ucigaşe
Sensul obişnuit se referă la o pereche bărbat-femeie, aproape întotdeauna implicaţi într-o relaţie sexuală, în care bărbatul e, în general, partea dominantă. Se observă un fenomen interesant, şi anume că, în vreme ce ambii parteneri au, ca indivizi, înclinaţii degenerate, „personali tatea lor combinată” se dovedeşte mortală doar când sunt împreună. Pentru acest fenomen, francezii au născocit expresia folie a deux („ iluzie împărtăşită de două persoanelegate emoţional ”), iar psihologia - termenul Gestalt , conform căruia „ întregul organizat e mai puternic decât suma părţilor lui ”.
Printre cele mai cunoscute cupluri ucigaşe se numără englezii Ian Brady şi Myra Hindley şi australienii David si Catherine Birnie . În cazul englezilor, relaţia lor era cimentată de o fascinaţie comună pentru dezgustătoarele excese ale naziştilor şi ale sadicilor sexuali. La fel ca multe alte cupluri care îndrăgesc această perversiune sexuală, Brady şi Hindley uzau de materialele pornografice dispo nibile, însă, spre deosebire de ceilalţi, au devenit din ce în ce mai înfometaţi de experienţe de maximă intensitate, în cele din urmă, patima lor a dus la torturarea brutală si omorârea copiilor. Cei doi erau scuturaţi de un fior spe cial de plăcere, înregistrând pe bandă audio si video supli ciile la care erau supuse victimele lor. Semnificativ e faptul că, atâta vreme cât cei doi au acţionat în cuplu, n-a ajuns niciodată nimic la urechea altcuiva. Securitatea lor s-a sfărâmat, însă, în clipa în care l-au introdus în joc pe David Smith, cumnatul lui Hindley. El a fost cel care i-a denunţat pe cei doi la poliţie.
Cu toate că tendinţa bărbaţilor de a domina reflectă un tipar social tradiţional, există şi cazuri în care partene rul feminin se dovedeşte cel dominant şi joacă rolul de conducător. O astfel de relaţie a existat între Martha Becksi Raymond Fernandez . Deşi Fernandez s-a arătat foarte nesupus faţă de respectarea „regulilor” Marthei, nu încape nici o îndoială că ea a fost cea care a dirijat activi tatea lor criminală.
Partenerii homosexuali împărtăşesc acelaşi stres emoţional şi acelaşi gen de legături afective ca şi cuplurile heterosexuale. în orice caz, deşi nu există regulă fără excepţii, cuplurile homosexuale masculine tind să fie cele mai sadice din punct de vedere sexual. La ele se întâlneşte cel mai înalt grad de torturare fizică a victimelor, în acest sens, Dean Corii şi Wayne Henley constituie un exemplu clasic. Răpirile sistematice de tineri, urmate de viol, tor tură si crimă, au luat sfârşit abia în 1973, când Henley şi-a ucis partenerul, împuşcându-l.
Într-o relaţie bazată pe sex, călcâiul lui Ahile îl constituie infidelitatea. Nu există privelişte mai jalnică decât un proces în care cei doi parteneri, în sufletele cărora ura a luat locul dragostei, se acuză reciproc de comiterea crimelor înfăptuite în comun. Aşa, de exemplu, infirmierele les biene Gwendolyn Graham si Catherine Wood au fost obligate să pună capăt crimelor comise asupra pacienţilor mai în vârstă din spital când Graham si-a găsit o nouă iubită, determinând-o astfel pe Wood ca, din gelozie, să mărturisească toate faptele lor.
Partenerii
Noţiunea cuprinde cuplurile care nu se bazează pe relaţii sexuale. Exemple de veri criminali sânt „ Strangula torii de pe coama dealului ”, Renneth Bianchi şi Angelo Buono, sau David Gore şi Fred Waterfield din Florida. Un caz interesant l-au furnizat fraţii Ralph şi Tommy Searl , care au ucis independent unul de altul, în acelaşi timp şi în aceeaşi zonă - Kalamazoo, Michigan - din motive diferite.
Un alt caz este cel al lui William Burke şi William Hare , scoţienii care ciopârţeau cadavrele. Deşi în cazul lor opinia generală este că relaţia lor se baza pe invidie reciprocă şi degenerescentă, se crede că statornicia par teneriatului se datora în bună parte cooperării si spriji nului activ oferit de concubinele lor. Acestea serveau ca momeală pentru a atrage victimele în cabana funestă în care aveau să-şi întâlnească moartea, după metoda specială a lui Burke. Nu e de mirare că aceste perso naje infecte, o dată arestate, s-au grăbit să se învi novăţească reciproc, în cele din urmă Hare reuşind să-şi înfunde fostul partener, care, în consecinţă, a fost spânzu rat.
Grupurile ucigaşe
În orice discuţie pe tema grupurilor ucigaşe, se menţionează numele lui Charles Manson , deşi „familia” lui Manson nu e nicidecum un fenomen izolat. Cu toate că nu există un model general, aşa cum s-ar putea desco peri printre cuplurile şi partenerii criminali, grupurile s-au dovedit instrumente foarte eficiente ale crimelor multiple, persoanele componente fiind unite, în cele mai multe cazuri, de un ideal comun creat de propriile lor închipuiri. De fapt, adeseori, grupurilor li se poate aplica foarte bine acelaşi principiu de folie a deux . Indivizii în sine pot fi incapabili de a comite o crimă, dar, adunaţi sub aripa unui grup cu o cauză comună şi un lider, pot fi cuprinşi de un val de „nebunie” colectivă .
Unele grupuri, cum ar fi cel responsabil de crimele „ Zebra ”, îşi ascund faptele sub acoperirea unor acţiuni „politice”, în acest caz, a fost vorba de Puterea Neagră. Banda cunoscută sub porecla de „ Spintecătorii din Chicago ” a operat între 1981 si 1982 si a folosit crima şi mutilarea ca părţi ale unor acte rituale de canibalism. Mai recent, în 1991, patru infirmiere austriece au fost judecate la Viena, acuzate de omorârea a patruzeci şi doi dintre pacienţii lor, între 1988 si 1989. Un fapt şi mai ieşit din comun s-a petrecut în satul maghiar Nagyrev , între 1914 şi 1929, când treizeci şi opt de localnice au fost implicate într-un lanţ de otrăviri căruia i-au căzut victime sute de persoane.
3. Nu există - sau e foarte redusă - o conexiune între ucigaşi si victimă, persoanele implicate având foarte rar re laţii directe de rudenie.
Acest atribut al criminalilor în serie e, într-un sens, un fenomen de dată recentă : există victime care au fost alese tocmai pentru că aparţin familiei asasinului, aşa cum se întâmplă în cazul crimelor premeditate care urmăresc un câştig financiar. Majoritatea acestor evenimente s-au petrecut într-o vreme când nici criminologia, nici medicina şi nici arta investigaţiei nu erau atât de dezvol tate, încât să detecteze de la început ceea ce acum ar fi considerate omucideri evidente. Dat fiind stadiul pri mitiv al diagnosticului medical de atunci, nu este surprinzător că Mary Ann Cotton a putut să-şi ucidă câţiva soţi, şi toţi copiii vitregi, si să obţină ca în dosare cauza morţii să fie trecută „febra gastrică”. Oricum, pe măsură ce tehnica de cercetare criminalistică si comunicaţiile între poliţii, ca şi înţelegerea gândirii criminale, au avansat, astfel de tipare clare victimă/motiv au devenit tot mai dificil de mascat.
Una dintre cele mai alarmante caracteristici ale tendinţelor recente în omucideri o constituie creşterea dra matică a crimelor cu autori necunoscuţi, în plus, deşi multe dintre ele sânt datorate unei alte infracţiuni (jaf, viol etc.), un număr important intră în categoria celor „ lipsite de mobil ”, în aceste cazuri, criminalii demonstrează, în general, o lipsă sociopatologică de îngrijorare sau regret în ceea ce priveşte violenţa cu care îşi trataseră victimele, iar în unele situaţii ei au chiar o mare satis facţie de pe urma suferinţelor pricinuite. De exemplu, Gerald Stano a mărturisit că uciderea celor treizeci şi două de tinere femei, victime ale sale, a fost pentru el la fel de neînsemnată ca strivirea unor gândaci.
4. Cu toate că ar putea exista un „tipar”, sau un anume „tratament administrat victimei”, crimele individuale din cadrul unei serii dezvăluie rareori un motiv raţional sau clar definit.
Avem de-a face, în principal, cu ceea ce se numeşte „ explicaţie psihologică ” a unei crime în serie - motive care îşi au rădăcinile într-o capacitate restrânsă de a dis tinge binele de rău, într-o incapacitate de a lua o decizie, într-o exacerbare a poftelor si aşa mai departe, în ciuda acestui fapt, individul este considerat responsabil de comportamentul său; într-adevăr, una dintre cele mai şocante observaţii a fost aceea că asasinul în serie nu poate fi absolvit, pur si simplu, de faptele sale, ca un psihopat a cărui violenţă să fie pusă pe seama devierii lui mintale, în mod frecvent, criminalul are o personalitate foarte bine organizată şi raţională si, adeseori, îşi plani fică crimele cu mult timp înainte.
Exact această aparentă lipsă de legătură între asasinul în serie, sau „ asasinul necunoscut ”, si victima sa este cea care face ca acest gen de omucidere să fie atât de greu de cercetat. Uneori, abia după ce e prins un astfel de crimi nal, se descoperă legătura dintre o serie de crime comise pe o largă arie geografică. Oricum, această problemă stă actualmente, în mod serios, în atenţia tuturor forţelor de poliţie din lume si au fost create unităţi speciale de studiu psihologic şi comportamental pentru a le veni în ajutor criminologilor.
5. Creşterea vertiginoasă a mobilităţii în spaţiu, de la inventarea automobilului încoace, dă posibilitatea crimina lului ca, la dorinţa lui, să se mute repede dintr-un loc într-altul, adeseori înainte chiar de a i se fi descoperit crima.
Aşa cum absenţa mobilului face ca un poliţist să întoc mească cu greu o listă de suspecţi, tot astfel şi natura unei crime cu autor necunoscut face ca schimbul de informaţii între forţele de poliţie să fie dificil. Acest lucru e valabil mai ales în Statele Unite unde, pe lângă marea întin dere a teritoriului, există o atitudine păgubitoare a multor poliţii statale care îşi păzesc, geloase, propriile teritorii. Până când nu apare un tipar special al crimei, e puţin probabil ca asasinatele să fie comparate între ele, chiar dacă e vorba de state învecinate. Până atunci însă, criminalul are suficient timp la dispoziţie ca să mai poată comite şi alte crime şi să se afle deja într-un alt stat îndepărtat.
Un indiciu asupra dimensiunii acestei probleme poate fi descoperit în exemplul lui Henry Lee Lucas , care, timp de treisprezece ani, cât a acţionat ca asasin itinerant, a traversat America de la o coastă la alta, ucigând, după cum se crede, în toate statele, mai puţin Alaska şi Hawaii. E semnificativ faptul că el a trezit bănuieli abia după ce a încălcat tiparul de „crimă cu autor necunoscut” şi si-a ucis concubina si binefăcătoarea.
6. În mod obişnuit există un grad înalt de violenţă inutilă sau „exces de crimă”, în cadrul cărora victima e supusă u nor brutalităţi exagerate.
Motivul acestei brutalităţi are din nou legătură cu problema complexă a mobilului. Pentru o mare parte a criminalilor în serie, actul crimei în sine constituie întreaga motivaţie a omorului; ea nu e un mijloc de a obţine un alt sfârşit, ca în cazul jafului, unde esenţa unui succes al operaţiei e dată de fugă, Apar multe situaţii în care victima e torturată încet, uneori timp de câteva zile, această întârziere având drept scop mărirea duratei de plăcere a asasinului. De exemplu, canibalul Albert Fish ajungea într-o stare pe care chiar el o descria ca pe un „constant extaz sexual”, ce se manifesta în timpul zilelor când gătea şi mânca trupurile copiilor care-i căzuseră victime . Există o legătură strânsă între fan teziile sado - sexuale şi crima în serie . Adeseori, acestea sânt asociate cu dorinţa de a domina. Toate aceste motive presupun folosirea cu plăcere a violenţei, mergând până la excese.
Problema mobilului
înţelegerea fenomenului crimei în serie e împiedicată de încercarea de a „clasifica” crimele după o categorie tra diţională de mobiluri, pentru că, dacă un comportament este în mod necesar „motivat”, este mai dificil de imaginat o lipsă aparentă de mobil, sau absenţa unui cîstig imediat pentru ucigaş.
Tiparele crimei în serie cad în sfera a două centre de motivaţie. Primul este extrinsec , unde impulsul de a ucide e localizat în afara psihicului ucigaşului - adică el per cepe că există un motiv logic de crimă în exteriorul situaţiilor şi al evenimentelor. Deşi rar, impulsul extrinsec stă la baza unor crime „politice” ca în cazul crimelor „ Zebra ”.
Mai frecvent însă, motivaţia e intrinsecă psihicu lui criminalului, indiferent dacă ea e clară sau nu pentru un observator independent. De exemplu, puţini dintre cei care au venit în contact cu Peter Sutcliffe si-au dat seama că el era obsedat de eliminarea prostituatelor prin crimă; puţini dintre cei ce l-au cunoscut pe Ted Bundy , bărbatul cu succes la femei, i-ar fi înţeles nevoia de a ucide, cu atât mai mult cu cât era vorba de propriile lui partenere.
Oricum, analizele psihologice amănunţite care au fost făcute în cazurile cunoscute sugerează că asasinii în serie „intră”, cu câteva excepţii, în patru mari „genuri”, după motivaţia predominantă a omorului: Vizionarii, Misionarii, Hedoniştii si Căutătorii de Putere.
Această categorie include criminalii care acţionează ca răspuns la unele „voci” sau alter ego-uri si unde „instrucţiunile” primite servesc la justificarea si legitima rea actului crimei. De exemplu, convingerea lui Herbert Mullin - întărită de voci si de ceea ce el denumea „ mesaje telepatice ” - era că, prin vărsare de sânge, el si numai el putea evita un seism catastrofal care ar fi distrus California. Mullin era asigurat de alte mesaje telepatice care se presupunea că veneau chiar de la victime, că aces tea înţelegeau de ce fusese nevoie ca el să ucidă.
Harvey Carignan şi-a comis toate crimele crezând că acţiona ca instrument al lui Dumnezeu si că elibera lumea de păcat. Cleo Green , supranumit „ Demonul Roşu ”, a lăsat în urma lui în Louisville, Kentucky, patru femei în vârstă, pe care le ucisese prin înjunghiere si decapitare. El se pretindea posedat de un demon roşu care-i chinuia trupul si mintea si care-l lăsa în pace numai dacă ucidea şi-i permitea demonului să se instaleze în corpul victimei. Acest demon se întorcea, însă, mereu, completând astfel un cerc vicios al crimei care a fost rupt numai după ce Green a fost arestat. Din cauza naturii psihopatice a comportamentului vizionarului, el ar aparţine unei categorii mai uşor de identificat printre concetăţenii comparativ sănătoşi la minte.
Misionarii
E vorba de ucigaşii care „ curăţă ”, care acceptă o re sponsabilitate autoimpusă de a îmbunătăţi calitatea vieţii şi de a descotorosi societatea de „elementele sale indezi rabile”. Bineînţeles că lumea a văzut mulţi evanghelist! - atât răuvoitori, cât şi binevoitori - arogându-şi dreptul individual de a discerne răul si de a schimba societatea, în schimb, fanaticul singuratic, deşi acest fanatism al lui poate fi un obstacol în calea unui dialog rodnic, posedă rareori tendinţele sociopatologice necesare comiterii unei crime, mai ales când e vorba de un program plani ficat.
Victimele „misionarilor” pot avea aproape orice ocu paţie, orice religie şi orice credinţă politică, deşi, în cele mai multe cazuri, grupurile - ţintă sunt alese pentru că ele constituie obiectul condamnării societăţii - practicantele prostituţiei, homosexualii si minorităţile rasiale . În timp ce asasinul poate fi conştient că a ucide este o faptă rea, el si-a devalorizat si şi-a dezumanizat în minte ţinta într-un asemenea hal, încât, în final, crima i se pare justificată.
Nu se poate găsi, în acest caz, un exemplu mai bun decât explicaţia pe care Peter Sutcliffe i-a dat-o fratelui său mai tânăr asupra motivului crimelor sale: „ curăţăm străzile, pustiule, doar curăţăm străzile ”. Când a început să împuşte cuplurile formate din parteneri de rase diferite, fanaticul filo-nazist Joseph Franklin avea multe în comun cu fostul Fuhrer. Visurile, de tip fascist, despre o rasă pură şi o societate curată au stat la baza cruciadei lui Abel şi Furlan , îndreptată împotriva drogaţilor, prostituatelor, homosexualilor şi a promotorilor pornografiei. Billy Glaze , un nord-american cu sânge de indian în vine, cre dea că toate femeile indiene trebuie violate şi ucise. Carroll Cole executa „femeile libertine”. James şi Susan Garson scăpau lumea de „vrăjitoare”, iar, incredibil, „ Asasinul cu toporul din New Orleans ” părea să le poarte pică băcanilor italieni.
Hedoniştii
Constituie o categorie complexă, care include genul de ucigaşi pentru care, în sens larg, „plăcerea” este răsplata asasinatului. Se cunosc trei subgrupuri ale acestei cate gorii.
1. Cei care ucid din voluptate
Este, probabil, cea mai largă subdiviziune a criminali lor în serie, pentru care recompensa sexuală este prima motivaţie şi ale căror crime demonstrează de obicei o mare doză de sadism. Spre deosebire de percepţia comună, greşită, despre criminalul care acţionează din voluptate (de fapt, a oricărui criminal în serie) si potrivit căreia este vorba de un psihopat cu privirea sălbatică, care profită de câte o ocazie, modalitatea de planificare si exe cutare a crimelor poate fi asociată unei personalităţi foarte bine organizate. Descrierile întocmite de autorităţi despre fazele omorului din voluptate diferă, dar următoa rele precizări pot fi extrem de folositoare.
Fantezia : prin intermediul ei se cultivă dorinţa de a ucide, ea fiind asociată adesea cu cărţile si filmele pornografice, în această fază, asasinul creează si recepţionează permanent scenariul crimei în minte, durata fiind varia bilă. Uneori trec chiar ani de zile până când ucigaşul păşeşte, ca şi cum s-ar acţiona un comutator, în a doua fază, în care fantasmele devin realitate.
Vânătoarea: e posibil ca, pe timpul căutărilor lui, asasinul să-şi formeze o imagine foarte limpede asu pra victimei „potrivite”. Ted Bundy, de exemplu, vâna numai femei cu părul drept si cu cărare pe mijloc. Crimi nalul poate avea, de asemenea, în vedere anumite locuri, cum ar fi străzile, pădurile, campusurile şcolare sau zonele comerciale. Ca şi în cazul „fanteziei”, vânătoarea poate dura oricât si se poate desfăşura pe o rază de sute de km.
Crima : pentru ucigaşul din voluptate, ea e un act intens şi personal - căci fapta în sine este unica lui moti vaţie. Prin urmare, el are o grijă considerabilă să-şi momească victima potenţială, prezentându-i o situaţie de aparentă siguranţă ( John Wayne Gacy , de exemplu, îşi folosea poziţia de antreprenor de construcţii pentru a atrage băieţii tineri aflaţi în căutare de lucru).
Rămas sin gur cu victima sa, criminalul din voluptate are ocazia să-şi pună în practică fantezia, în mod previzibil, lui îi place să se folosească de arme „personale”, cum ar fi mâinile proprii sau cuţite, iar gradul de „crimă în exces” este extrem de ridicat: sunt caracteristice tortura, mutilarea, necrofi lia, dezmembrările, chiar şi băutul sângelui şi canibalis mul. Acesta este momentul de extaz şi mulţi criminali în serie caută, prin diverse mijloace, să imortalizeze expe rienţa. Harvey Glatman îşi poza victimele aflate în spas mele morţii, iar Leonard Lake le filma pe bandă video. Jerry Brudos păstra piciorul uneia din victimele sale la rece, în congelator, pentru a-l scoate din când în când de acolo si pentru a-l încălţa cu unul dintre pantofii cu toc înalt, aflaţi în colecţia lui de pantofi de damă. Douglas Clark păstra capul unei victime, pe care îl curăţa şi îl machia cu diverse cosmetice, pentru a-l folosi în acte sexuale.
Faza post-crimă: pentru jumătate din criminalii în serie, faza post-crimă se reduce la o senzaţie de pustiu si deprimare, adeseori agravată de conştientizarea faptului că „defectul” iniţial al psihicului (o copilărie nefericită, respingerea din partea femeilor etc.) n-a fost reparat prin crima comisă, ba mai mult, criminalul va fi obligat să curme tot mai multe vieţi în căutarea unei uşurări tempo rare. Aceasta este faza în timpul căreia, dacă are intenţia să o facă, ucigaşul va scrie scrisori de mărturisire poliţiei si/sau ziarelor şi va telefona posturilor de radio. Dacă nu e prins pe această treaptă, cercul se va închide şi întreaga secvenţă, cu inevitabilul său sfârşit tragic, va fi luată de la capăt.
2. Ucigaşii din emoţie
E o categorie de criminali în serie similară, din câteva puncte de vedere, ucigaşilor care acţionează din voluptate. Motivul principal al crimei e conferit de plăce rea actului în sine. în consecinţă, se poate ajunge la sadism, torturi şi mutilări ale victimelor. Poate exista chiar si abuzul sexual, dar ceea ce-l distinge pe ucigaşul din emoţie este că motivaţia nu e dată de o recompensă sexuală, ci de dorinţa trăirii unei „experienţe”, a unui „fior”.
3. Ucigaşii pentru cîstig
Denumiţi de Holmes si De Burger „ Ucigaşi orientaţi spre confort ”, aceştia omoară dintr-un motiv mai rar întâlnit la criminalii în serie, si anume acela al acumulării personale, care, în majoritatea cazurilor, este de natură financiară. Pentru acest gen de criminali, actul crimei este o necesitate accidentală, adeseori enervantă, apărută în calea atingerii unui alt ţel. Din această categorie fac parte crimele întâlnite în interiorul unei familii sau în cadrul mai larg al prietenilor şi cunoştinţelor. Este evident că acest gen de ucigaş suferă de o deviere sociopatologică, pentru că el reduce umanitatea la o „mulţime de obiecte”. Este esenţial însă ca ucigaşul să se bucure de responsabili tate şi de încredere, calităţi care să înlăture orice suspi ciune teoretică.
Aşa stau lucrurile în cazul a doi dintre cei mai cinici ucigaşi britanici : John George Haigh, „Ucigaşul cu baia de acid ”, şi George Joseph Smith , celebru prin porecla de „ Ucigaşul mireselor din cadă ”. Amândoi indivizii au găsit în crimă o afacere rentabilă. Deşi acest gen de cazuri s-a putut rezolva mai uşor în decursul tim pului, facilitatea tot mai mare cu care se poate obţine o armă de foc si uzul acesteia în jafuri si violenţe, asociate cu crima de stradă, vor duce, cu siguranţă, la o nouă generaţie de ucigaşi pentru cîstig.
Căutătorii de putere
O complicaţie comună persoanelor cu un nivel slab al respectului de sine este dorinţa de a deţine controlul asupra vieţii şi morţii altora într-un asemenea grad, încât se ajunge ca aceasta să servească drept mobil intrinsec al crimei. Adeseori e dificil ca ucigaşii pentru putere să fie deosebiţi de grupul mai larg al ucigaşilor din voluptate, pentru care dominaţia este, de asemenea, un motiv puter nic. Oricum, mulţi căutători de putere sânt conştienţi de propria lor putere şi au putut să-si descrie senzaţiile .
Mijloace speciale pentru nevoi speciale
Conştiinţa necesităţii de a întreprinde eforturi pentru a analiza si a combate noul si devastatorul fenomen al cri mei în serie a coincis cu înfiinţarea, la începutul anilor '70, a Academiei Naţionale FBI , în Quantico , unde s-a fondat Unitatea pentru Ştiinţe Comportamentale .
Ca răspuns la virtuala imposibilitate de a aplica tehni cile tradiţionale de investigare a omuciderilor, agenţii FBI au început să lucreze la un sistem de „profiluri psiholo gice”, folosindu-se de disciplinele ştiinţei comportamen tului, ale psihologiei şi psihiatriei (legendarul doctor James Brussel avea deja un dosar impresionant de profi luri de criminali) pentru a ajuta la analiza probelor, mate riale si intuitive, culese de ofiţeri la locul crimei.
Un profil se construieşte prin analiza atentă a unor elemente ca : tratamentul aplicat victimei, mărturiile martorilor si metoda de a ucide. El include o listă detaliată de caracteristici fizice şi psihice, ce vor duce în final la un „portret” al asasinului si al comportamentului său. Ele mentele utile, într-o astfel de listă, sunt: grupa de vârstă, sexul, starea civilă, rasa, ocupaţia, cazierul, probabilitatea de a repeta crima, clasa socială, viaţa casnică, preferinţele sexuale, etc. Evident, este implicată aici si o cantitate apreciabilă de muncă intuitivă si nici un criminolog nu si-ar elimina suspecţii de pe listă numai pentru că nu se potrivesc portretului făcut. Oricum, munca de creare a profilurilor s-a dovedit eficientă în îngustarea câmpului de investigaţii.
După ce a lucrat la cazul lui John Duffy , „ Ucigaşul depe calea ferată ”, David Canter, profesorul britanic de ştiinţă comportamentală si psihologie aplicată, explica: „Un criminal lasă dovezi ale personalităţii sale prin acţiu nile legate de crimă. Orice comportament personal demon strează caracteristici unice ale unei persoane, precum şi tipuri si însuşiri specifice subgrupului căruia îi aparţine”.
În 1985, întreprinzătoarea academie FBI a introdus un instrument suplimentar în munca de investigaţie, denumit Programul de înţelegere a Criminalului Violent (VI - CAP). Programul e un sistem centralizat de informaţii care colectează şi analizează rapoarte de pe tot teritoriul Statelor Unite, având obiectivul de a releva de timpuriu tiparul de acţiune al unui criminal în serie.
Deşi problemele de coordonare şi de analiză a infor maţiilor sânt mult mai mici în Marea Britanic, investigaţia uriaşă şi migăloasă ce a fost făcută în cazul „ Spintecătorului din Yorkshire ”, Peter Sutcliffe , a evidenţiat ineficaci tatea unei forţe regionale de poliţie neconectată la un corp central de informaţii centralizate din toată ţara, cu mijloace de procesare rapidă şi eficientă. După cercetarea acelui caz, forţelor de poliţie li s-a oferit un sistem de computere din partea Ministerului de Interne, denumit HOLMES , care are facilităţi de căutare si localizare rapidă în cazurile grave.
Prevenire si tratament
Unul dintre cele mai constructive proiecte oferite de Unitatea de Ştiinţe Comportamentale a FBI a fost proiec tul de profiluri personale, elaborat, între 1979 şi 1983, din informaţiile conţinute în interviurile luate câtorva zeci de criminali condamnaţi, familiilor lor, doctorilor, psihiatri lor neurologilor şi lucrătorilor de pe tărâmul social, asis tenţilor sociali.
S-a ajuns la o serie de profiluri ale criminalilor, care poate ajuta, în ultimă instanţă, în sarcina, aparent imposibilă, de a-i identifica pe indivizii predispuşi la devieri comportamentale. A fost alcătuită o listă de tipare comporta mentale si, deşi spaţiul restrâns pe care îl avem la dispo ziţie face imposibilă orice descriere mai extinsă, s-au găsit următoarele tipare în care pot fi încadrate persona lităţile ucigaşilor în serie examinaţi în această carte :
Tipare de comportament agresiv episodic
1. Comportament ritual.
2. Sănătate ce maschează instabilitatea mentală.
3. Impulsivitate.
4. Căutare periodică de ajutor.
5. Tulburări severe de memorie şi incapacitate de a spune adevărul.
6. Tendinţe sinucigaşe.
7. Tendinţe permanente de a comite agresiuni.
8. Hipersexualitate şi comportament sexual anormal.
9. Leziuni craniene; răni suferite la naştere.
10. Tendinţe de folosire repetată a drogurilor si abu zul de alcool.
11. Părinţi drogaţi sau alcoolici.
12. Victime ale abuzurilor fizice sau psihice în co pilărie.
13. Rezultat al unei sarcini nedorite.
14. Născut în urma unei sarcini dificile. Nefericire în copilărie, având ca efect incapacita tea de a găsi fericirea.
15. Cruzime extraordinară faţă de animale.
16. Atracţie faţă de incendii, fără vreun interes de
natură infracţională.
17. Simptome de dezechilibru neurologic.
18. Dovezi de tulburări genetice.
19. Simptome biochimice.
20. Sentimente de lipsă de putere si inadaptare.
În lumina acestor informaţii - care fac mai uşoară identificarea timpurie a unui criminal în serie - pare logic ca un program naţional de diagnostic si tratament să devină eficace. Deşi sunt implicate în mod clar libertăţile civile, creşterea dramatică, nu numai în Statele Unite, a numărului crimelor în serie poate însemna lipsa unei alternative de rezolvare a lor.
La fel de adevărat e faptul că tendinţele comporta mentale adulte izvorăsc din copilărie, din cadrul familiei. De exemplu, realitatea statistică demonstrează că e foarte probabil ca adulţii agresori să provină din copii asupra cărora s-au exercitat abuzuri. Pe durata examinării cazurilor selectate pentru a fi incluse în această carte, a fost des coperit, în trecutul unora dintre cei mai feroce asasini, un fundal de violenţă, abuz şi neglijare, în copilărie, fuseseră expuşi atât de regulat scenelor de violenţă, încât aceasta nu li s-a mai părut ceva anormal.
Societatea trebuie să-si pună întrebări despre gradul de libertate, sau de obligativitate, cu care statul, prin intermediul educatorilor, sociologilor şi criminologilor, trebuie să intervină în viaţa acelor familii si indivizi în cazul cărora există un risc sesizabil că vor comite sau că vor suferi un abuz. Cu alte cuvinte, trebuie oare ca efor turile să se concentreze asupra identificării timpurii a comportamentelor violente care pot scăpa de sub control ?
Ar trebui, de asemenea, să ne întrebăm, datorită conexiunilor evidente existente între consumul excesiv de alcool si violenţă şi între pornografie si comportamentul sexual aberant, dacă n-ar trebui puse la punct nişte pro grame similare cu cele înfiinţate pentru a combate ameninţarea drogurilor.
Dezbaterile din mass-media consacrate violenţei au înregistrat deja ca efect secundar scăderea numărului de scene înfăţişând violenţă si perversiuni sexuale la televizor, si există indicii care atestă că producătorii de film au început să-şi asume o mai mare responsabilitate în „elimi narea” violenţei gratuite de pe ecranul de cinema. Ori cum, până când nu se va obţine o dovadă clară că violenţa de pe ecran are o legătură directă cu violenţa reală, e puţin probabil că se vor lua măsuri.
O sursă americană estimează că, până la absolvirea liceului, o persoană aflată, deci, la vârsta copilăriei va fi martor la mai mult de 13.000 de morţi reale sau simulate şi la mai mult de 100.000 de scene de violenţă pe micul ecran. Efectul, valabil nu numai în Statele Unite, va fi cel al unei aprobări pasive a violenţei, care, în multe state, este deja legitimată prin concepte ca „drept legitim”, „ridicare prin forţe proprii” si „răzbunare”.
Problema, si întrebarea ridicată o dată cu ea, este că, pentru a ucide, o persoană trebuie să-si dezumanizeze întâi victima, s-o reducă, pentru a o anihila, la starea de „obiect”. Oare expunerea constantă la scene de moarte reală sau simulată poate avea drept efect construirea unei atitudini negative faţă de valoarea vieţii umane si o accep tare a faptului că a lua viaţa cuiva face parte din peisajul cotidian ?
Din multe puncte de vedere, extinderea crimelor în serie nu reprezintă o problemă care să ţină numai de resortul criminologilor; este o problemă a societăţii şi a valorilor si credinţelor fundamentale pe care se bazează aceasta. Crima în serie poate fi unul dintre puţinele tipuri de omucidere cu şanse de prevenire.