Cazuri, procese , "afaceri" celebre
Procesul căpitanului francez Alfred Dreyfus, acuzat de trădare în favoarea Germaniei, a stârnit puternice controverse din secolul al XIX-lea până în secolul XX şi a avut un mare ecou , nu doar in Franţa ci si in Europa. Acest proces a făcut sa curgă râuri de cerneala , iar lucrurile au fost lămurite doar atunci când au fost publicate în 1930 notele fostului ataşat militar Maximilian von Schwartzkoppen şi, în 1955, jurnalul diplomatului francez Maurice Paleologue.
25 septembrie 1894 - descoperirea la Ambasada Germaniei a unui document incriminator, borderou, dovadă a trădării unui ofiţer din Ministerul de război al Franţei.
10 octombrie 1894 - comunicarea rezultatelor provizorii
15 octombrie 1894 - arestarea lui Dreyfus
29 octombrie 1894 - solicitarea suspendării anchetei din lipsă de probe
31 octombrie 1894 - comunicatul de presă al Ministerului de Război despre arestarea unui ofiţer francez pentru înaltă trădare
19 decembrie 1894 - începe procesul în faţa Consiliului de război
22 decembrie 1894 - pronunţarea sentinţei
31 decembrie 1894 - respingerea recursului condamnatului
5 ianuarie 1895 - ceremonia degradării lui Dreyfus
13 aprilie 1895 - Dreyfus ajunge în insula Diavolului, locul deportării
iulie 1895 - col. Picquart este promovat la conducerea secţiei de statistică a Statului - major general francez
1 martie 1896 - interceptarea de către col. Piquart a unei telegrame compromiţătoare pentru maiorul Esterhazy
septembrie 1896 - col. Picquart se înfăţişează subşefului Statului major general, gen. Gonse, căruia îi comunică rezultatul cercetărilor sale
noiembrie 1896 - memoriul scriitorului Bernard Lazare
iulie 1897 - avocatul Leblois îl înştiinţează pe Scheurer-Kestner, vicepreşedintele senatului, despre cele aflate de col. Picquart
15 noiembrie 1897 - ministrul Justiţiei primeşte scrioarea lui Mathieu Dreyfus, fratele condamnatului; începerea unei noi anchete
decembrie 1897 - Zola, celebru pentru că riposta la orice formă de injustiţie, este contactat de Scheurer-Kestner şi de avocatul Labori
4 decembrie 1897 - Consiliul de război începe instrucţia în cazul Esterhazy
10 ianuarie 1898 - începe procesul lui Esterhazy; achitarea acestuia
13 ianuarie 1898 - publicarea scrisorii deschise semnată Emile Zola în "L' Aurore"
7 februarie 1898 - începe procesul lui Zola în faţa curţii cu juraţi a departamentului Sena.
23 februarie 1898 - condamnarea lui Zola şi a redactorului ziarului "L' Aurore"
23 mai 1898 - al doilea proces al lui Zola
18 iulie 1898 - rejudecarea procesului lui Zola, la Versailles; scriitorul alege calea exilului în capitala Angliei
13 august 1898 - ministrul de război însărcinează pe căpitanul Cuiquet să cerceteze dosarul Dreyfus
4 septembrie 1898 - Esterhazy părăseşte Franţa
26 septembrie 1898 - ministrul de Justiţie sesizează Curtea de Casaţie cu o cerere de revizuire a procesului Dreyfus
27 octombrie 1898 - prima şedinţă a Secţiei penale a Curţii de Casaţie
29 octombrie 1898 - admiterea revizuirii; declanşarea unui supliment de anchetă
3 iunie 1899 - casarea sentinţei de condamnare a lui Dreyfus şi trimiterea spre o nouă judecare Consiliului de Război din Rennes
iunie 1899 - Zola revine în ţară
30 iunie 1899 - Dreyfus revine în Franţa
14 august 1899 - tentativă de asasinat asupra avocatului lui Dreyfus
9 septembrie 1899 - pronunţarea hotărârii Consiliului de Război din Rennes
12 septembrie 1899 - Zola publică în "L'Aurore" un articol intitulat Al cincilea act, prin care îşi manifestă revolta faţă de noua injustiţie
septembrie 1899 - amnistierea faptelor legate de cazul Dreyfus
28-29 septembrie 1902 - Zola încetează din viaţă în împrejurări suspecte
6 aprilie 1903 - redeschiderea dosarului Dreyfus de către Jean Jaurès
12 iulie 1906 - decizia Curţii de Casaţie de achitare a lui Alfred Dreyfus
20 iulie 1906 - reabilitarea lui Dreyfus
La 25 septembrie 1894 se descoperă, la sediul Ambasadei Germaniei, în urma infiltrării unui agent sub acoperire, un document denumit "borderou", dovadă că în Statul-major francez se afla un trădător. Respectivul document conţinea date despre piese din armamentul Franţei: "Deşi n-am de la dumneavoastră nici o ştire care să-mi indice că aţi voi să mă vedeţi, vă comunic totuşi câteva informaţii in teresante :
-o notă cu privire la frâna hidraulică a tunului de 120 si modul în care s-a comportat această piesă ;
-o notă cu privire la o modificare adusă formaţiunilor de artilerie ;
-o notă privind Madagascarul ;
-proiectul manualului de tir al artileriei de campanie (14 martie 1894).
Acest din urmă document este extrem de greu de procurat si nu-1 pot avea la dispoziţie decât câteva zile. Ministerul de război a trimis un număr fix corpurilor de armată şi acestea răspund de ele. Fiecare ofiţer care deţine un asemenea proiect trebuie să-1 remită după ma nevre. Vă rog deci să reţineţi ceea ce vă interesează şi să-1 puneţi apoi la dispoziţia mea. Afară dacă nu preferaţi să vi-1 copiez in extenso şi să vă trimit copia. Voi pleca la manevre" .
Bănuielile, alimentate de puternicul curent antisemit din epocă, vor plana asupra lui Alfred Dreyfus, ofiţer evreu în Statul-major al Franţei. Marele avocat Labori, apărătorul lui Dreyfus, va putea spune : "La început a fost borderoul... Nu a existat decât borderoul", adăugind imediat : "Este prea mult spus, nu a existat decât scrisul de pe borderou" . Pentru că princi palul indiciu care părea să confirme bănuielile împotriva căpitanului Dreyfus era asemănarea, pe care doi ofiţeri în sărcinaţi cu ancheta, condusă de maiorul Du Paty de Clam, o vedeau între scrisul acestuia şi cel de pe borderou.
Pe 10 octombrie 1894, Ministerul de Război comunică Preşedintelui Franţei, Casimir Périer, rezultatele anchetei provizorii. Se decide consultarea a doi grafologi renumiţi în Franţa, Gobert şi Bertillon - , pentru a se stabili dacă scrisul de pe borderou este al lui Dreyfus şi, deşi opiniile celor doi erau contradictorii, s-a luat în considerare concluzia lui Bertillon, incriminatoare pentru Dreyfus. Unicul "argument" era acela potrivit căruia, deşi scrisul de pe borderou nu coincidea cu cel al lui Dreyfus, diferenţele erau inserate intenţionat de cel bănuit pentru a nu fi suspectat.
În data de 15 octombrie 1894, Dreyfus este arestat la Ministerul de Război. Maiorul du Paty de Clam îi ordonă să scrie, după dictare, frazele din borderou, apoi îl pune sub acuzare şi îi înmânează un revolver pentru a se sinucide. Dreyfus refuză şi îşi declară nevinovăţia.
La 29 octombrie 1894, ca urmare a lipsei de probe (percheziţiile şi interogatoriile numeroase nu oferiseră nici un indiciu de vinovăţie), maiorul du Paty de Clam comunică ministrului de război, Mercier, propunerea de suspendare şi faptul că ia în considerare chiar achitarea lui Dreyfus. Este de notat faptul că surse importante din Minister alimentau pornirile antisemite ale presei franceze cu zvonuri incriminatoare la adresa lui Dreyfus. Potrivit unui asemenea zvon, acesta şi-ar fi recunoscut vinovăţia!
Pe 31 octombrie 1894, sub presiunea presei, Ministerul de Război va declara că a fost arestat provizoriu un ofiţer francez pentru înaltă trădare şi că ancheta continuă. Tot ca urmare a virulentei campanii de presă, Consiliul de Miniştri va decide, la scurt timp, trimiterea în judecată sub acuzaţia menţionată.
19 decembrie 1894 este data la care, în şedinţă secretă, începe procesul lui Alfred Dreyfus în faţa Consiliului de Război. Acuzarea este susţinută de maiorul Bexon d'O rmescheville, iar apărarea de avocatul Demange, iar reprezentant al Ministerului de Război este colonelul Picquart. Unica probă din proces, reprezentată de concluziile grafologului Bertillon, este uşor înlăturată. Totuşi, în timpul şedinţei, maiorul Paty aduce la cunoştinţă preşedintelui Consiliului (dar nu şi acuzării, respectiv apărării!) două dovezi împotriva lui Dreyfus: o scrisoare semnată "Alexandrine" de ataşatul militar italian adresată ataşatului militar german von Schwartzkoppen. Scrisoarea conţinea următorul pasaj : "Regret că nu v-am văzut înainte de plecarea mea, în orice caz voi fi îna poi în aproximativ 8 zile. Veţi găsi alături planurile pe care canalia de D. mi le-a remis pentru dv.". Tribunalul a fost convins că iniţiala D. indica pe Dreyfus.
Trebuie precizat că stampila poştală, din martie 1894, era apocrifă, scrisoarea datând în realitate din 1892, iar iniţiala D. desemna pe un oarecare Dubois .
A doua probă era o telegramă cifrată , datată 2 noiembrie 1894, interceptată, trimisă tot de ataşatul italian de data aceasta şefului său de Stat major. In telegramă se spunea : "Dacă căpitanul Dreyfus nu a avut relaţii cu dv. ar fi necesară o dezminţire din partea ambasadorului, pentru a se evita comentariile presei".
În interpretarea Ministerului de Război, comunicată tribunalului, sensul real al telegramei era următorul : "Căpitanul este arestat ; Ministerul de război are dovada relaţiilor sale cu Germania ; dezminţire oficială, emisarul nostru este la curent" .
Referitor la telegrama cifrată, aceasta fusese greşit decodată, pentru că, prin ea se cerea guvernului să dezmintă orice legătură cu Dreyfus în cazul în care el nu era agent al Italiei. Judecătorii militari, însă, s-au lăsat convinşi de aşs-zisele probe din dosarul secret şi neluând în considerare adevăratul lor conţinut, pronunţă în unanimitate condamnarea lui Dreyfus.
În aceste condiţii, prin sentinţa din 22 decembrie 1894, Alfred Dreyfus a fost osândit la deportare perpetuă într-o incintă fortificată şi la degradare militară (legea nu prevedea pedeapsa cu moartea).
Pe 31 decembrie 1894, instanţa respinge recursul formulat de inculpat, menţinând condamnarea.
Degradarea militară s-a desfăşurat în cadrul unei ceremonii umilitoare, în curtea şcolii militare din Paris, pe data de 5 ianuarie 1895, în faţa a 4000 de soldaţi şi ofiţeri. În timp ce i se frângea, în mod simbolic, sabia, Dreyfus şi-a strigat încă o dată nevinovăţia, demn şi fără nici o urmă de emoţie.
Pe data de 13 aprilie 1895, Dreyfus debarcă pe insula Diavolului, o stâncă pustie în arhipelagul Insulelor Salvării, situat în largul coastelor Americii de Sud. Dreyfus a ispăşit 5 ani de surghiun într-un fost lagăr de leproşi, până la reabilitarea sa, urmare a curajoasei acţiuni a scriitorului Emile Zola.
La puţin timp după condamnare, Mathieu Dreyfus (fratele celui exilat) porneşte o amplă campanie de informare a forurilor militare şi politice în scopul revizuirii procesului, dar nu a putut dezvălui public adevărul pentru că risca să fie acuzat de divulgarea de secrete de stat.
În iulie 1895 colonelul Piquart este promovat la conducerea "secţiei de statistică" a armatei franceze. Acest fapt apare ca favorabil condamnatului, întrucât Picquart remarcase fragilitatea probelor acuzării încă din timpul procesului, la care participase ca observator al din partea Ministerului de Război. Ceea ce i-a întărit convingerea a fost interceptarea unei depeşe (petit bleu), pe data de 1 martie 1896, document expediat de col. Schwartzkoppen maiorului Esterhazy; această depeşă era dovada legăturii lui Esterhazy cu serviciul de spionaj german, dat fiind faptul că scrisul de pe borderou era identic cu cel de pe depeşă, deci nu putea fi decât un singur autor: Esterhazy. Picquart începe o serie de investigaţii în privinţa lui Esterhazy, despre care află că este un veşnic datornic, pasionat de jocuri de cărţi şi midinete, ce îşi manifestă cu orice ocazie dispreţul faţă de poporul francez şi, în plus, îşi părăsise familia pentru o amantă. Toate acestea au creat profilul unui declasat, în stare să-şi trădeze conştiinţa şi ţara pentru bani. Cu aceste concluzii s-a înfăţişat Picquart generalului Gonse, subşeful Statului major francez, în septembrie 1896. Acesta nu a vrut să ia în considerare cele remarcate pe bună dreptate de Picquart, acuzându-l chiar de prea mult zel. Generalul Gonse i-a pus în vedere situaţia existentă: a recunoaşte în acel moment faptul că s-a comis o eroare judiciară ar echivala cu a aduce un prost renume armatei franceze şi cel mai bine ar fi să păstreze pentru sine adevărul. Cum Picquart a refuzat acest lucru şi devenea incomod, a fost trimis de şefii săi în Tunisia, însă, înainte de a pleca, i-a dezvăluit avocatului Leblois rezultatul cercetărilor sale. Acesta nu a ţinut faptul secret şi a dezvăluit presei detaliile legate de procesul Dreyfus.
În noiembrie 1896 apare la Bruxelles, în trei mii de exemplare memoriul semnat Bernard Lazare şi intitulat O eroare judiciară: adevărul asupra afacerii Dreyfus, prin care se demonstrează nevinovăţia lui Dreyfus. Memoriul a fost trimis deputaţilor, mai multor personalităţi şi ziarelor pariziene. Revizuirea procesului părea inevitabilă acum, iar dezbaterile legate de acest caz se mutaseră în arena politică. Pentru mult timp, în Franţa au fiinţat două tabere: dreyfusarzi şi antidreyfusarzi şi au fost cazuri când se trecea dintr-o tabără în cealaltă.
În iulie 1897, avocatul Leblois aduce la cunoştinţa vicepreşedintelui senatului, Scheurer-Kestner, cele aflate de Picquart. La rândul său, Scheurer îl înştiinţează pe preşedintele republicii Félix Faure, pe preşedintele Consiliului de miniştri, Méline, pe ministrul de război, Billot. Cu toate acestea, nu s-a înregistrat nici un progres, întrucât nu era în interesul oficialităţilor să facă lumină în dosarul Dreyfus. Presa continua, însă, dezvăluirile, publicând în facsimil borderoul acuzator, fapt care a profitat cauzei Dreyfus, întrucât, printre martori a apărut un bancher, Castro, ce a recunoscut scrisul de pe borderou ca aparţinând unui datornic al său, Esterhazy.
Mathieu Dreyfus adresează, pe 15 noiembrie 1897, o scrisoare ministrului justiţiei prin care îi face cunoscut acestuia că Esterhazy este autorul borderoului. Iată textul acestei scrisori :
"Domnule ministru,
Singurul element pe care se bazează acuzarea formulată în 1894 împotriva nefericitului meu frate este o scrisoare nesemnată si nedatată. Din această scrisoare rezultă că do cumente militare confidenţiale au fost comunicate unui agent al inamicului.
Am onoarea să vă fac cunoscut că autorul acestui document este contele Walsin - Esterhazy, maior de infan terie, care primăvara trecută a fost pus în retragere pentru infirmităţi temporare. Scrisul maiorului Esterhazy este iden tic cu cel de pe document. Vă va fi foarte uşor să vă pro curaţi un specimen al scrisului acestui ofiţer.
Sânt, de altfel, gata să vă comunic unde veţi putea găsi scrisori ce-i aparţin, scrisori de o indiscutabilă autenticitate şi a căror dată este anterioară arestării fratelui meu.
Nu mă îndoiesc, Domnule Ministru, că veţi binevoi a da curs fără întârziere cauzei justiţiei, cunoscând pe autorul actului de trădare pentru care a fost condamnat fratele meu" .
În luna decembrie a anului 1897, marele romancier Emile Zola, cunoscut pentru spiritul său justiţiar, este contactat de Scheurer-Kestner şi de avocatul Labori, în scopul de a intra în luptă alături de tabăra dreyfusarzilor. Cu ani în urmă, Zola luase apărarea lui Manet şi a altor pictori talentaţi, prigoniţi de pontifii picturii academice, ocazie cu care avea să declare: "Voi fi întotdeauna de partea învinşilor. Înainte de a-i judeca pe acuzaţi, trebuie judecaţi judecătorii!". Zola va trece de partea dreyfusarzilor, însă, după câteva luni de zile - timp în care s-a convins de nevinovăţia acuzatului.
Este ordonată, la scurt timp, o anchetă; pe data de 4 decembrie 1897 Consiliul de Război începe instrucţia în privinţa lui Esterhazy. Cu toate că maiorul Ravary, conducătorul instrucţiei, constată nevinovăţia lui Esterhazy, guvernul decide trimiterea acestuia în judecată. Procesul începe pe 10 ianuarie 1898 şi, cum era de aşteptat, maiorul este achitat imediat, în pofida existenţei unor probe evidente de vinovăţie, fapt ce denotă gradul de independenţă al justiţiei în epocă.
Pe fondul acestei dubioase achitări, Emile Zola consideră că unicul mod de a schimba ceva în cursul evenimentelor este supunerea acestui caz judecăţii civile, a juraţilor, prin provocarea unui proces având ca obiect calomnia prin presă. Astfel, Zola intenţiona să redacteze o scrisoare adresată preşedintelui Franţei, Félix Faure, prin care să aducă acuze grave unor persoane determinate, dezvăluind legăturile dintre armată şi justiţie şi sperând că, dat în judecată, va avea ocazia să facă cunoscut tuturor adevărul despre înscenarea suferită de Dreyfus. Aşadar, în noaptea ce a urmat achitării lui Esterhazy, scriitorul compune, alături de redacţia ziarului "L' Aurore", celebra scrisoare "J' accuse...!", care, pe 13 ianuarie 1898, când a fost tipărită în „L' Aurore” şi răspândită prin Paris, a avut efectul unei bombe. Antidreyfusarzii au căzut în capcana întinsă de Zola, căci, cinci zile mai târziu, ministrul de război face plângere penală împotriva lui Zola şi a lui I.A. Perrenx, girantul ziarului "L' Aurore".
Pe data de 7 februarie 1898 începe procesul intentat lui Zola, în faţa curţii cu juraţi a departamentului Sena. Apărătorul lui Zola este avocatul Labori, asistat de Georges Clemenceau. În ampla sa pledoarie, maestrul Labori a încercat să înlăture acuzaţia adusă lui Dreyfus, demonstrând nevinovăţia lui şi culpabilitatea lui Esterhazy. Avocatul general, Van Cassel, reprezentant al Ministerului Public, încercând să încurce planurile apărării a luat cuvântul: "Planul preveniţilor este de a repune în discuţie în faţa curţii cu juraţi, care este necompetentă, autoritatea absolută a două hotărâri judecătoreşti pronunţate în cauzele Dreyfus şi Esterhazy[...]. Se încearcă aici, printr-un mijloc revoluţionar să se provoace o dezbatere scandaloasă".
Maestrul Labori a replicat fervent: "Între învinuirile pretins defăimătoare care fac obiectul plângerii ministrului de război şi celelalte învinuiri din scrisoarea deschisă a lui Zola există o legătură indisolubilă; nu o simplă conexitate, ci o veritabilă indivizibilitate[...]. Cum vom demonstra noi că s-a acoperit o ilegalitate, dacă nu suntem lăsaţi să demonstrăm mai întâi că s-a comis o ilegalitate...". Legat de autoritatea lucrului judecat, avocatul a precizat: "Acest lucru judecat cetăţenii îl respectă, ei au dreptul să-l respecte, dar numai pentru căîl cred corect şi legal judecat. Acolo unde nu mai există drept, acolo unde nu mai există legalitate, acolo unde nu mai există justiţie, nu mai există lucru judecat!". Instanţa a decis,însă, că nu există nici o legătură de conexitate ori de indivizibilitate între cauzele menţionate de apărare.
Procesul a durat 15 zile şi apărarea a propus aproape două sute de martori. Majoritatea persoanelor audiate s-au ferit să spună adevărul, invocând instituţia secretului profesional. Labori, acuzând superficialitatea acestui artificiu, a afirmat: "Martorii confundă secretul profesional cu secretul de stat. În procesul Zola nu se poate vorbi de secret profesional, pentru că faptele în discuţie nu constituie confidenţe ce li s-au făcut în virtutea profesiei lor, iar despre secrete de stat nu poate fi vorba atâta vreme cât documentele supuse dezbaterii s-au aflat la un moment dat în posesia unor persoane particulare". Nici această argumentaţie nu a fost luată în considerare de instanţă, iar martorii au continuat să se ascundă în spatele instituţiei menţionate.
Pe parcursul procesului, atenţionat de preşedintele Curţii să-şi scurteze pledoaria, Labori a replicat: "Ori de câte ori avocatul ministerului de război va cere cuvântul la începerea dezbaterilor pentru a-i impresiona pe cei doisprezece cetăţeni de bună-credinţă (juraţii), căroraziarele din strada Saint Dominique (antidreyfusarde) le tipăreşte numele în fiecare seară, printr-un procedeu ce seamănă a intimidare, de fiecare dată când avocatul Statului-major, care ştie foarte bine că are a se apăra, va veni la această bară să se arunce în balanţă, nu ca martor, ci ca un soi de sprijinitor oficios al ministerului de război, imediat apărătorul d-lui Zola, oricare i-ar fi oboseala, oricare i-ar fi emoţia, oricare i-ar fi tristeţea, se va ridica în apărarea inculpatului[...] "Vreau lumina, vreau limpezimea; însărcinat cu apărarea lui Zola, voi face totul pentru ea, până la capăt!"
Când i s-a dat cuvântul, Zola a citit o declaraţie personală afirmând, printre altele: "Eu singur am decis ca obscura, monstruoasa afacere să fie adusă în faţa jurisdicţiei dumneavoastră şi eu singur, de bunăvoie, v-am ales pentru ca Franţa să ştie totul şi să se pronunţe. Actul meu nu a avut alt scop, şi persoana mea nu înseamnă nimic, am jertfit-o mulţumit doar de a fi pus în în mâinile d-voastră, nu numai onoarea armatei, ci şi onoarea primejduită a întregii naţiuni".
În finalul pledoariei, Labori s-a adresat juraţilor spunând: "Mai presus de toate, nu vă temeţi de nimic: energia morală este aceea care face tăria popoarelor. Daţi, deci, prin achitare, un exemplu de fermitate! Vă daţi bine seama că acest om este onoarea Franţei! Zola condamnat înseamnă Franţa care se loveşte pe ea însăşi! Aveţi curajul de a o simţi şi de a ceda impulsului d-voastră firesc!"
Reprezentantul ministrului public, cerând cuvântul la replică, a spus, printre altele: "Iată ce reprezintă un ordin în concepţia lui Zola, iată apărarea contradictorie pe care şi-a făcut-o inculpatul care, prin apărătorul său, pe de o parte, a insultat armata, iar pe de alta a declarat ipocrit că şefii militari au fost de bună-credinţă!". După rostirea acestor cuvinte, avocatul apărării a cerut şi el dreptul la replică: "Nu eram obişnuit să primesc, într-o incintă a justiţiei, lovituri personale de asemenea natură[...].D-l avocat general, înşelat, pesemne şi antrenat de exemplele de autoritate pe care unii au venit să le dea aici, şi-a imaginat că are dreptul să dea lecţii. Eu i le refuz! Nu s-a ridicat decât pentru a lansa câteva cuvinte răsunătoare. Ştiu bine...ele erau pregătite pentru o manifestaţie pe care era îndreptăţit s-o aştepte din partea unei săli alcătuite contra noastră". Din nou către juraţi: "Sunteţi suverani! Spuneţi, dacă aveţi curajul, că acest om este vinovat de a fi luptat, contra tuturor urilor, contra tuturor mâniilor, pentru justiţie, pentru drept şi pentru libertate".
La sfârşitul procesului, pe 23 februarie 1898, după jumătate de oră de deliberare, juraţii au dat verdictul: ambii inculpaţi sunt vinovaţi, iar magistraţii au stabilit pedepsele: scriitorul este condamnat la 1 an închisoare şi 3000 franci amendă, iar Perrenx la 4 luni închisoare şi 3000 franci amendă.
Sentinţa de condamnare este atacată de Zola cu recurs, motivat de faptul că, potrivit legii presei, acţiunea penală trebuia formulată de acei ofiţeri lezaţi şi nu de ministrul de război, iar recursul este admis. Militarii au făcut, însă, o nouă plângere penală, învestind astfel curtea cu juraţi din departamentul Seine-et-Oise.
La data de 23 mai 1898 începe, la Vesailles, al doilea proces al lui Zola, iar Labori, urmărind să temporizeze mersul lucrurilor, invocă excepţia de procedură a incompetenţei teritoriale, respinsă. Pentru a obţine, totuşi, o amânare, avocatul declară recurs. În acest timp, s-a dovedit ca fals unul din documentele prezentate de acuzare la proces, iar în timpul percheziţiei efectuate la domiciliul falsificatoarei (amanta lui Esterhazy), s-a descoperit chipiul acestuia, ce avea în căptuşeală adevăratul document ce-l incrimina pe Esterhazy. Arestarea acestuia era, acum, inevitabilă.
Pe 18 iulie 1898, procesul lui Zola este reluat la Versailles şi, pentru că acesta avea să se desfăşoare sub auspicii nefavorabile, Zola este sfătuit să părăsească Franţa. Romancierul pleacă în Anglia, la Londra, nevoit, datorită hăituirii continue, să-şi schimbe permanent numele şi adresa.
Ministrul de război, îndoindu-se de autenticitatea documentelor pe care le-a citit în Cameră, îl însărcinează, la 13 august 1898, pe căpitanul Cuiquet să cerceteze mai atent dosarul Dreyfus şi astfel se descoperă că documentul semnat "Alexandrine" este fals, iar bănuielile cad asupra maiorului Henry , devenit colonel. La interogatoriul care i se ia, Henry termină prin a mărturisi că a falsificat între gul text, cu excepţia primelor cuvinte şi a semnăturii. Arestat, se sinucide a doua zi în închisoare. Generalul de Boisdeffre, şeful Statului-major, îşi dă demisia.
Pe data de 4 septembrie 1898, compromis prin probele descoperite la anchetă, Esterhazy părăseşte Franţa şi se refugiază în Anglia.
La 26 septembrie 1898, Curtea de Casaţie este sesizată de ministrul Justiţiei cu o cerere de revizuire a procesului lui Dreyfus, iar pe 27 octombrie acelaşi an are loc prima şedinţă a Secţiei penale care, pe 29 octombrie, declară revizuirea admisibilă şi ordonă un supliment de anchetă. Din nou au loc manifestaţii, cam panii de presă, atacuri violente în ziare etc. Văduva colonelului Henry acţionează în justiţie pentru injurii pe scriitorul Joseph Keinach, care publicase o serie de articole privind a facerea Dreyfus si obţine condamnarea acestuia. Mai mult, pentru a o sprijini în acţiunea sa, ziarul "La libre parole" deschide o listă de subscripţii, acţiune care a dat rezultate: 15 mii de persoane au trimis ziarului 131 000 franci aur.
Pentru a evita orice complicaţie, preşedintele Curţii de Casaţie, Mazeau, propune ministrului Justiţiei ca cererea de revizuire să fie judecată de secţiile reunite ale Curţii.
Astfel, la 3 iunie 1899, Curtea de Casaţie, cu toate secţiile reunite, compusă din 50 magistraţi, pronunţă în unanimitate, casarea sentinţei de condamnare a lui Dreyfus trimiţând cauza spre rejudecare consiliului de război din Rennes. Zola se întoarce în ţară în iunie. La rândul său, Dreyfus revine în Franţa la 30 iunie.
Soluţia consiliului din Rennes, influenţată de numeroşii conspiratori infiltraţi la nivel înalt în Statul-major, a fost de condamnare a lui Dreyfus, cu circumstanţe atenuante, pe 9 septembrie 1899 Pe fondul noii condamnări, antidreyfusarzii şi-au manifestat încă o dată predilecţia pentru violenţă, pe 14 august, când un individ necunoscut atacându-l cu focuri de revolver pe Labori în timp ce acesta se îndrepta către tribunal.
Pentru a protesta faţă de noua condamnare a lui Dreyfus, Zola publică, la 12 septembrie 1899, un articol în "L' Aurore", intitulat Al cincilea act , în care scriitorul atacă virulent nedreptatea înfăptuită: "[...]Un minister public grotesc, care a întrecut marginile imbecilităţii, lăsând istoricilor de mâine un rechizitoriu al cărui neant stupid şi nimicitor va constitui o stupoare veşnică, de o asemenea cruzime senilă şi încăpăţânată, încât apare inconştientă, născută de un animal uman neclasificat încă."
Contextul politic de la sfârşitul anului 1899 pare favorabil desfăşurării celui de-al doilea proces al lui Dreyfus: Félix Faure decedează şi, treptat, dispar politicienii şi generalii din posturile-cheie ale statului.. Cu toate acestea, noul guvern nu s-a angajat în revizuirea procesului lui Dreyfus, ci a preferat să graţieze inculpatul şi să amnistieze, în septembrie 1899, toate infracţiunile legate de procesul acestuia. Dreyfus a acceptat graţierea, dar şi-a rezervat dreptul de a promova cererea de revizuire. Zola a protestat din nou, deşi nu putea refuza amnistia: "Amnistia este făcută contra noastră, contra apărătorilor dreptului, pentru a salva pe adevăraţii criminali, închizându-ne gura printr-o clemenţă ipocrită şi injurioasă şi punând în acelaşi sac pe oamenii cinstiţi şi pe ticăloşi."
În noaptea de 28 spre 29 septembrie 1902, marele scriitor Emile Zola se stinge din viaţă în locuinţa sa, asfixiat cu bioxid de carbon emanat de o sobă înfundată cu moloz. Jumătate de secol mai târziu, un oarecare Hacquin relatează şefului ziarului Libération că un antrepenor ar fi recunoscut că moartea scriitorului a fost opera sa şi a unor complici, ei fiind cei care au înfundat cu moloz coşul casei lui Zola.
Jean Jaurès, începând din 6 aprilie 1903, preia conducerea luptei pentru dovedirea nevinovăţiei lui Dreyfus şi formulează o cerere de revizuire împotriva sentinţei de condamnare pronunţată de consiliul din Rennes. Cererea este admisă de Curtea de Casaţie şi, prin decizia din 12 iulie 1906, Dreyfus a fost, în sfârşit, achitat, punându-se capăt astfel unui proces ce a bulversat Europa timp de 12 ani.
Ca o măsură de reparaţie morală: Dreyfus a fost reabilitat, pe 20 iulie 1906, conferindu-i-se Legiunea de Onoare în grad de cavaler în cadrul unei ceremonii solemne ce s-a desfăşurat în aceeaşi loc în care îndurase, pe nedrept, umilinţa degradării cu ani în urmă.
Se terminase, în sfârşit, un proces care, aşa cum s-a afirmat cu drept cuvânt, a zdruncinat din temelii societatea şi statul francez.
Mulţi consideră şi astăzi nerezolvată problema adevăratului "trădător".
Una din ipoteze este că eforturile serviciilor secrete de a acoperi pe Esterhazy se explică în acest fel.
O întâmplare bizară a dat si dă de gândit.
Cu câteva luni înainte de izbucnirea afacerii Dreyfus, un autor de romane de aventuri publică, în ziarul „Le Petit Journal", un foileton, în care tema este următoarea : mai mulţi intriganţi se hotărăsc să compromită un locotenent de geniu, Philippe, ataşat pe lângă Ministerul de Război, sus trăgând un dosar cu documente secrete din biroul unui colonel si informîndu-1 apoi pe acesta, printr-o scrisoare anonimă!
Mulţi s-au întrebat dacă era vorba de o simplă coincidenţă.
Nu este singura întrebare rămasă fără răspuns în ana lele marilor procese.
Pentru mai multe detalii vă recomand filmul care tratează foarte bine acest caz, rolul principal fiind interpretat de cunoscutul actor Richard Dreyfus - “Prisoner of Honor” ( 1991 ). Pe parcursul filmului, urmăriţi:
• cum a scos în evidenţă acest proces conflictul între sentimentul justiţiar al francezilor şi prejudecăţile lor adânc înrădăcinate.
• cum Dreyfus, care abia apare în film, rămâne în centrul filmului.
• diferitele forme de antisemitism prezentate în film.
E posibil ca un alt regizor să reuşească o mai bună şi mai aproape de realitate ecranizare a Afacerii Dreyfus, dar Russell reuşeşte în filmul său de 88 minute să îmbine atât drama cât şi satira usturătoare, fără a ocoli divertismentul. Richard Dreyfuss interpretează rolul personajului principal al Afacerii, George Picquart, care reuşeşte prin investigaţiile şi protestele sale să răstoarne sentinţa de condamnare pentru trădare a lui Alfred Dreyfus, ţapul ispăşitor (datorită originii evreieşti) într-un scandal de spionaj. Russell scoate în evidenţă că sursa răului se află în încăpăţânarea unor lideri militari de a păstra aparenţele fără să se gândească la cât de dăunătoare este această atitudine, lecţie aplicabilă şi în zilele noastre. Actorul Richard Dreyfuss reuşeşte o atitudine eroică, sobrietatea sa echilibrând umorul regizorului, fapt ce creează impresia că filmul a fost realizat în colaborare de Zola şi Molière.